Un român a decis, în secolul al XV-lea, destinul Regatului Ungariei, unul dintre cele mai puternice state medievale ale Europei Centrale. Mai mult decât atât, moștenitorul său a ajuns rege, fiind singurul monarh cu sânge românesc ajuns pe tronul Ungariei.
În secolul al XV-lea, Regatul Ungariei era unul dintre cele mai puternice state medievale ale Europei Centrale. Cu toate acestea, avea de înfruntat în permanență pericolul otoman, tot mai amenințător, un tăvălug care amenința toate statele creștine de la nordul Dunării. Mai mult decât atât, desele probleme dinastice, dar și ambițiile marilor familii feudale, riscau să destabilizeze din interior coeziunea regatului ungar.

În acea perioadă, a apărut însă un personaj providențial care a salvat Ungaria de la haosul unui război civil, dar și întreaga creștinătate nord-dunăreană de taifunul declanșat de Semilună. Se numea Ioan de Hunedoara (rămas cunoscut în istorie drept Iancu de Hunedoara) și era fiul unor mici nobili români stabiliți în Transilvania. Parcursul său pe scena istoriei a fost fulminant, ajungând inclusiv regent al Ungariei, iar unul dintre fiii săi, rege al Regatului Ungariei, singurul monarh cu sânge românesc ajuns în această ipostază.

Fiul unor refugiați munteni sau copilul unor mici aristocrați transilvăneni

Iancu de Hunedoara s-a născut, cel mai probabil, în anul 1407, în Transilvania, în ținuturile Hațegului sau Hunedoarei. Deși originea sa etnică a provocat numeroase controverse de-a lungul timpului, fiind considerat ba ungur, ba cuman, multe documente, dar și specialiști arată că acesta avea origini românești.

De exemplu, Phillipe de Commine, un ambasador de origine burgundă, contemporan cu Iancu de Hunedoara, mărturisea că puternicul nobil transilvan este valah, la fel ca și tatăl său. Mai mult decât atât, îl numea „Le chevalier blanc de la Valachie”.

La rândul său, Silvio Piccolomini, viitorul papă Pius al II-lea, scria că Iancu de Hunedoara „nu a sporit atât gloria ungurilor, cât a românilor în rândul cărora se născuse”.

Originea românească a lui Iancu de Hunedoara este susținută de majoritatea cronicarilor importanți ai vremii. Dlugosz, Bonfinus, Gaspar Heltai sau Thuroczi, care spun că Ioan de Hunedoara era valah, numindu-l uneori în cronici drept „Johannes Valachus”.

Reputatul istoric transilvănean Camil Mureșanu preciza că Iancu de Hunedoara provenea din neamul vechilor cneji români rămași în Transilvania după cucerirea maghiară. Mai exact, cei care locuiau încă în ținuturile Hațegului și ale Hunedoarei și se aflau în serviciul regelui Ungariei, în schimbul păstrării privilegiilor nobiliare, dar și al domeniilor.

Bunicul lui Iancu de Hunedoara, Șerb, primise de la regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, în anul 1409, ținuturile Hunedoarei cu minele de sare, aur, argint, fier, dar și vămile aferente, desigur, în schimbul serviciilor militare. Acești cnezi români serveau ca trupe de graniță, apărând zona de incursiunile otomane. Fiii lui Șerb, printre care și Voicu, tatăl lui Iancu, primesc la rândul lor partea lor de moștenire. Alți istorici cred că familia lui Iancu de Hunedoara provenea din Valahia, de la sud de Carpați, din neamuri de boieri care s-au refugiat în Transilvania după bătălia de la Rovine.

Un campion al Crucii și un salvator al Ungariei

Cert este că Iancu de Hunedoara reușește să ajungă unul dintre cei mai faimoși campioni ai Crucii din Europa Centrală. Ascensiunea sa pe scara socială a vremii a fost fulminantă, având și un talent deosebit în meseria armelor. Din adolescență ajunge în serviciul nobililor din familiile maghiare Csaki și Csanadi, iar mai apoi în cel al despotului sârb Ștefan Lazarevici.