În perioada 1437-1438, Transilvania, o componentă vitală a Regatului Ungariei, a fost teatrul celei mai semnificative revolte țărănești anterioare insurecției conduse de Gheorghe Doja. Răscoala de la Bobâlna a început în urma deciziei episcopului catolic Gyorgy Lépes de a colecta zeciuiala retroactiv pentru perioada neîncasată din 1434, când invazia turcească a perturbat ordinea fiscală. Situația era și mai gravă având în vedere că și micii nobili maghiari, precum și locuitorii români, fuseseră exentați anterior de această taxă pe baza credinței ortodoxe, însă acum li se cerea plata într-o monedă devalorizată.

În contextul tensionat, țăranii, frustrați de pierderea drepturilor lor de strămutare liberă din 1365, când regele Ludovic I cel Mare i-a subordonat moșierilor, au declanșat o revoltă în nordul Transilvaniei. Rapid, focul rebeliunii s-a extins în întreaga regiune, ajungând în comitatele Sătmar și Szabolcs, precum și în Țara Bîrsei, Țara Zarandului și Țara Făgărașului.

În iunie, pe dealul Bobâlna, țăranii s-au organizat într-o armată și au construit o tabără fortificată. Sub conducerea lui Anton cel Mare din Buda (Budai Nagy Antal) și a celor cinci căpitani, ei au aspirat la recunoașterea unei stări proprii, "Universitas Hungarorum et Valachorum". Răsculații au încercat să negocieze cu voievodul Ladislau al IV-lea Csaki, care a avut inițial o reacție brutală, executând solii trimiși, dar, după o victorie importantă a țăranilor, a fost forțat să se prefacă deschis la dialog.

Pe 6 iulie, la Cluj-Mănăștur, un pact a fost încheiat, reflectând câteva dintre cererile răsculaților. Cererile lor au fost apoi aduse în fața împăratului Sigismund de Luxemburg pentru arbitraj. Însă, pe 16 septembrie, alianța Fraterna Unio a consolidat opoziția nobilimii, clerului, sașilor și secuilor împotriva răsculaților. Conflictul a continuat cu schimbări de alianțe și tratate, cel de la Apateu renegând parțial acordul anterior.

În decembrie, răsculații au obținut un succes remarcabil prin cucerirea cetății Aiudului. Însă, moartea împăratului Sigismund a slăbit sprijinul lor, și curând după aceea, forțele nobiliare, sub conducerea lui Desideriu de Losoncz, au recucerit Clujul și au anihilat revolta.

Rezultatul a fost tragic pentru liderii răscoalei, care au fost executați la Turda, și pentru Cluj, care și-a pierdut privilegiile urbane, cetățenii săi fiind redenumiți țărani. Mai departe, alianța de la Căpâlna a fost reînnoită pe 2 februarie, stabilind cadrul social pentru secole și marcând dispariția treptată a drepturilor strămoșești românești. Astfel, Răscoala de la Bobâlna a fost nu doar un moment de revoltă, ci un punct de cotitură în dinamica puteri și structurii sociale din Transilvania medievală.

Această Unio Trium Nationum, încheiată ulterior, avea să reconfigureze peisajul politic transilvan, oficializând preponderența celor trei națiuni recunoscute - nobilii maghiari, sașii și secuii - în detrimentul majorității românești. Această alianță a fost fundamentul pe care s-a edificat sistemul feudal transilvan, caracterizat prin suprimarea țărănimii și consolidarea stratificării sociale.

Efectele Răscoalei de la Bobâlna au răsunat mult timp după înăbușirea acesteia, subliniind vulnerabilitatea țăranilor în fața autorităților feudale și evidențiind tensiunile etnice și sociale care persistau în regiune. De asemenea, revolta a evidențiat capacitatea de organizare și de luptă a țărănimii, care, deși în final înfrântă, a avut capacitatea de a contesta și de a amenința ordinea feudală stabilă.

Răscoala de la Bobâlna a lăsat în urmă un amestec de legende și povești populare care au alimentat imaginația generațiilor ulterioare și au contribuit la formarea identității naționale a românilor din Transilvania. Evenimentele din 1437-1438 sunt un exemplu timpuriu al luptei împotriva asupririi și a luptei pentru dreptate socială, un ecou al unui trecut turbulent ce a modelat istoria Europei Centrale.