Masacrul de la Fântâna Albă a avut loc la 1 aprilie 1941, în Bucovina de Nord unde între 2000 și 4000 de români au fost uciși de către trupele sovietice când încercau să treacă granița din URSS în România.

Deși, potrivit unor date, nu au fost omorâți mai mult de 48 de civili, martorii locali au povestit despre un număr de victime mult mai mare, susținând că supraviețuitorii au fost torturați, executați sau îngropați de vii în morminte. Alți supraviețuitori au fost luați pentru a fi torturați și uciși de către NKVD, poliția secretă sovietică.

În 1940, România a fost forțată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu locuit de peste 3 milioane de persoane, în urma ultimatumului primit în luna iunie a aceluiași an. Imediat ce administrația și armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roșie și NKVDau ocupat teritoriul. Multe familii au fost luate prin surprindere de această desfășurare rapidă a evenimentelor cu membri de ambele părți ale noii granițe. În această situație mulți dintre ei au încercat să se reunească cu familiile trecând granița în mod legal sau, dacă nu era posibil, ilegal. Conform datelor oficiale sovietice, în zona patrulată de Unitatea 97 de grăniceri sovietici, 471 de persoane au trecut granița ilegal din zonele Hliboca, Herța, Putila și Storojineț. Zona acestei unități era pe o distanță de 7.5 km la sud de Cernăuți.

Din zonele mai îndepărtate, Vășcăuți, Zastavna, Noua-Suliță, Sadagura și Cernăuți-rurală, 628 de persoane au trecut granița pentru a se refugia în România. Acest fenomen a fost prezent în toate grupurile sociale și etnice din teritoriile ocupate. În primul an de ocupație sovietică, estimările ucrainene dau ca cifră un număr de peste 7.000 de refugiați în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare.

Autoritățile sovietice au reacționat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea granițelor, în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude și în România și declarându-le trădători de țară și deportându-le la muncă forțată. Listele unității 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie1941 1.085 de persoane. Listele altor localități includeau numele a peste 1.294 de persoane (la 7 decembrie 1940). Din acest moment au început să fie considerate trădătoare de țară chiar și persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenții să fugă în România.

La 19 noiembrie 1940, 40 de familii (105 persoane) din localitatea Suceveni au încercat să treacă granița noaptea la Fântâna Albă. Surprinși de patrulele sovietice, a avut loc o confruntare în care 3 au fost uciși, 2 răniți și capturați de sovietici. Restul grupului (inclusiv 5 răniți) a reușit să ajungă la Rădăuți. Drept represalii, autoritățile sovieto-ucrainene au ordonat arestarea și deportarea tuturor rudelor celor 105 de persoane în Siberia.

A urmat o altă încercare de refugiere în România a peste 100 de persoane din localitățile Mahala, Ostrița, Horecea și alte câteva sate, aceștia având mai mult noroc și reușind să treacă în România.[2] Aceasta a dat încredere și altor oameni, de aceea în noaptea de 6 februarie 1941 un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriței, Buda, Corovia, Horecea-Urbană, Ceahor, Molodia și Ostrița a încercat să treacă în România. Oamenii au fost surprinși însă și atacați cu rafale de mitralieră din mai multe direcții. Au fost uciși foarte mulți, inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica și N. Isac. 57 de persoane au reușit totuși să se refugieze în România, dar alții 44 au fost arestați și acuzați că ar fi fost membri ai unei organizații contrarevoluționare. La 14 aprilie, 1941, 12 dintre ei au fost condamnați la moarte, iar restul de 32 la 10 ani de muncă forțată și pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. Ca și în cazurile anterioare, toate rudele lor au fost considerate trădători de țară, arestate și deportate în Siberia.

La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniței în România. Drept urmare, la 1 aprilie, 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuții-de-Jos, Cupca, Corcești, Suceveni), purtând în față un steag alb și însemne religioase (icoane, prapuri și cruci din cetină), a format o coloană pașnică de peste 3.000 de persoane, și s-a îndreptat spre noua graniță sovieto-română. În poiana Varnița, la circa 3 km de granița română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somația, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia.

După masacru răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropați, unii fiind în viață încă: bătrâni, femei, copii, sugari - vii, morți sau muribunzi. Două zile și două nopți s-a mișcat pământul în acele gropi, până toți și-au dat duhul.

Câțiva, „mai norocoși”, au fost arestați de NKVD din Hliboca (Adâncata) și, după torturi înfiorătoare, au fost duși în cimitirul evreiesc din acel orășel și aruncați de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat și s-a stins var.

Sursa/Wikipedia